Persoanele cu dizabilități, doar un număr pentru politicieni

Premierul Marcel Ciolacu a declarat luni că România a ajuns să aibă peste 800.000 de persoane cu handicap și este pe primul loc în Europa, dar a adăugat că nu crede că numărul este real. Declarația vine în urma unor verificări ale Corpului de control al ministerului Muncii și Solidarității Sociale în județul Ilfov, unde din 1700 de dosare verificate, în peste 1400 au fost găsite nereguli. Ministrul Muncii Simona Bucura-Oprescu a anunțat că a dispus reevaluarea tuturor dosarelor de încadrare în grad de handicap din Ilfov și, acolo unde e cazul, va sesiza organele de urmărire penală.

De-a lungul timpului, mai mulți medici au fost cercetați penal iar unii dintre ei au fost condamnați pentru luare de mită în schimbul întocmirii unor dosare de pensionare medicală sau al eliberării unor certificate de handicap pentru persoane care erau perfect sănătoase. Statisticile ultimilor ani arată că numărul persoanelor cu dizabilități a crescut în progresie aritmetică, fără ca autoritățile să fie alarmate. Nici faptul că unii politicieni sunt beneficiari ai indemnizației de handicap în baza unui certificat măsluit nu a atras atenția autorităților în domeniu.

Dincolo de acest gen de speculă, rămâne problema gravă a modului în care sunt tratate persoanele cu dizabilități de către decidenții politici și instituțiile abilitate.

În România, doar 7,3% dintre persoanele cu handicap au un loc de muncă

Indemnizația lunară pe care o primește o persoană cu dizabilități este între 400 și 500 de lei, în funcție de gradul de invaliditate. Persoanele cu un grad grav de invaliditate pot să beneficieze și de o indemnizație de însoțitor în cuantum de 1350 de lei. În cazul în care persoana invalidă este obligată să găsească un însoțitor din afara familiei, situația este dramatică, întrucât acesta va avea un program de doar opt ore pe zi, la fel ca o bonă care câștigă dublu. Cum se descurcă, de pildă, un nevăzător în afara celor opt ore, sau un bolnav de schizofrenie, sau un invalid țintuit la pat? Autoritățile nu au nici o strategie pentru a veni în întâmpinarea acestor persoane.

Din totalul populației României, 4,48 la sută sunt persoane cu dizabilități. Dacă pentru cei peste 70.000 de copii care suferă de diferite afecțiuni fizice sau psihice autoritățile au pus la punct, de bine de rău, câteva strategii de reducere a discriminării în școli și de incluziune socială, pentru adulții cu dizabilități cea mai mare problemă a rămas lipsa politicilor de integrare socio-profesională. Meseriile manuale, meșteșugurile au dispărut treptat după anii ᾿90. De pildă, atelierele meșteșugărești în care nevăzătorii produceau ambalaje din carton, perii, mături și-au închis porțile, în timp ce firme din străinătate au deschis tocmai astfel de porți. Programele de calificare în profesii accesibile în funcție de natura și gradul de handicap, politicile de incluziune socială, sancționarea practicilor de discriminare la locul de muncă au făcut ca rata medie europeană de angajare a persoanelor cu dizabilități să depășească 35% la sută din populația activă, în timp ce în România procentajul este de 7,3%. Statul român nu încurajează viața activă a persoanelor cu handicap, ci se mulțumește să le plătească indemnizații mizere, din care să trăiască de azi pe mâine.

De ce evită angajatorii persoanele cu dizabilități

O lege din 2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități pe piața muncii a părut la vremea respectivă că va rezolva o serie de probleme cu care se confruntă aceste persoane. Explicit, legea care este încă în vigoare prevede obligația companiilor și instituțiilor cu peste 50 de salariați să angajeze 4% persoane cu dizabilități. Actul normativ permite însă și subterfugii. Cel mai important constă în plata la bugetul de stat de către angajator a sumei echivalente cu salariul minim brut pe economie pentru fiecare persoană neangajată.

Potrivit statisticilor, cei mai mulți angajatori preferă să scoată bani din buzunar în loc vină în întâmpinarea persoanelor cu handicap. Inclusiv primăriile care au mai mult de 50 de salariați recurg la această practică, numai că, în acest caz, banii nu îi scoate primarul din buzunar, ci direcționează către bugetul de stat sumele provenite din taxele și impozitele contribuabililor.

Absența instituției solidarității, a comunității active, își spune și aici cuvântul.